(interviu cu actrița ANA SIVU DAPONTE – directorul Teatrului „Tudor Vianu” – Giurgiu).Dorind să creionăm cariera actriței Ana Sivu DAPONTE, actualul manager interimar al Teatrului ”Tudor Vianu” din Giurgiu, am avut plăcuta surpriză de a descoperi un artist cu o activitate bogată, ce a trecut printr-o mulțime de ipostaze ale acestei fascinante profesii.Atrasă de copii și de vârsta copilăriei, după absolvirea Facultății de Arte „Hyperion” din București, actorul profesionist, Ana Sivu Daponte, a funcționat o vreme ca profesor de actorie al copiiilor din Școala de Teatru „Gestual – Masca”, apoi ca profesor de actorie la Școala de Film și teatru „Pygmalion” și tot ca profesor de actorie la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu.Nu s-a oprit însă la a preda, actrița putând fi regăsită și în rol de coordonator al unor proiecte din cadrul Centrului Educațional, dar și ca trainer de dezvoltare personală prin artă și joc pentru copii, ba chiar ca redactor al unor emisiuni de cultură la Televiziunea „Senso”.Spirit dinamic, mereu în căutarea acelui ceva care să îi ofere șansa de a descoperi un nou detaliu din tot ce ne înconjoară, a ceea ce dă rost vieții, Ana Sivu Daponte atrage din primul moment prin sinceritatea cu care se lasă descoperită de cei cu care interacționează, lucru pe care îl veți sesiza din dialogul avut cu actrița…Reporter: La ce vârstă v-ați descoperit această latură artistică? Ana Sivu DAPONTE: Când eram de-o șchioapă obișnuiam să îmi aliniez păpușile și animalele de pluș pe o canapea, luam un deodorant de-al mamei, pe post de microfon și începeam show-ul. Când mama avea timp, era și ea unul dintre spectatorii care trebuia să vizioneze și, desigur, să aplaude. După ceva vreme, văzând că nu era doar o toană, m-a dus la Palatul Copiilor la clubul UNICEF unde se făceau spectacole cu copii pentru copii. În jurul vârstei de 12 ani, în cadrul unui spectacol UNICEF, am fost observată de un tânăr actor care ținea cursuri de actorie și care m-a invitat să fac parte dintre elevii săi. Am fost extrem de fericită și atât de mult mi-a plăcut ce se întâmpla acolo, încât am rămas 6 ani. De aici, nu a mai fost cale de întors.R: Când ați început cariera de actriță și care a fost momentul care v-a decis ? ( Descrieți-l…)ASD: Imediat ce am terminat facultatea de teatru, dna profesor Rodica Mandache m-a luat să lucrez cu dânsa la o televiziune la care avea două emisiuni culturale. Am lucrat un an pe postul de redactor, dar mă simțeam neîmplinită. Într-una din zile, mi-am luat inima în dinți și i-am mărturisit că “Mor dacă nu fac teatru!”. Dânsa a zâmbit, apoi mi-a spus să mă duc a doua zi la teatrul „Masca” și să vedem ce se va întâmpla. S-a întâmplat că am rămas actriță acolo aproape 11 ani. R: Unde ați studiat actoria și cu cine? Ce profesor v-a marcat pe perioada studiilor? ASD: Am picat prima sub linie la UNATC și am fost prima pe listă la HYPERION. Da, am studiat la o facultate particulară și împotriva a ceea ce se spune despre facultățile particulare, chiar am muncit pe brânci. Profesorul meu de suflet a fost Rodica Mandache. Dânsa m-a croit, m-a iubit și mi-a ghidat drumul. Alături de dânsa, dl. Eusebiu Ștefănescu a făcut echipă în modelarea noastră ca artiști. Am mai lucrat în facultate și cu Adela Popescu, Viorica Vatamanu, și regretații Geo Saizescu și Sobi Czech. R: Care a fost momentul de debut pe scenă și în ce context?ASD: Am debutat la teatrul „Masca” într-un spectacol cu rol secundar…nici nu mai știu ce spectacol, îmi amintesc doar că nici nu aveam replici. Eram un gunoier care scotea capul din tomberon și râdea în momente cheie.Al doilea rol, însă, a fost unul care a însemnat pentru mine enorm: Fernanda din „INTRUSA”, după L. Borges, în regia d-lui Mihai Mălaimare. Văzusem acest spectacol și, deși nu era rol principal, visasem la acest rol. L-am iubit la prima vedere, și uite că acum aveam șansa de a-l trăi. Actrița care îl jucase ieșise din distribuție și am fost tocmai eu cea care trebuia să o înlocuiască. A fost magic.R: Ați regretat vreodată că v-ați ales această profesie? Dacă n-ați fi făcut teatru ce altceva v-ar fi plăcut să faceți? ASD: Au fost momente grele, uneori chiar foarte grele. De vreo două, trei ori am vrut să renunț, dar viața nu m-a lăsat, sau poate că vreau eu să cred asta și de fapt, nu m-a lăsat sufletul să renunț cu adevărat. În pandemie a fost și mai cumplit, nici nu eram lăsați să existăm. Dacă nu aș fi făcut teatru, cred că aș fi făcut muzică. Sau poate aș fi scris. Poate că aș fi fost profesor sau psiholog, aș fi lucrat în publicitate sau PR. Cine știe?!R: Cum reușiți să intrați în pielea personajului și ce înseamnă să trăiești de fiecare dată viața altuia?ASD: E distractiv să te joci mereu de-a altceva. Cred că m-aș plictisi groaznic să fac același lucru zilnic. Cum reușesc, nu știu exact, nu am o rețetă. Încerc să justific ce simte și ce face un personaj pe care trebuie să îl aduc la mine, să înțeleg de ce acționează cum o face, de ce iubește ce iubește, de ce urăște ce urăște. Și încerc să mă bucur cât mai mult de experiența de a fi altcineva. R: Ce face un actor după ce își dă jos costumul, se demachiază și coboară de pe scenă, în stradă…Jocul se prelungește vreodată și acasă, cu rudele, cu prietenii, cu familia? Eu vă pot spune doar ce face acest actor. Eu personal mă demachiez repede și fug acasă, la ai mei, la fetele și la soțul meu care mă susțin foarte mult și care mă țin ancorată în realitate. R: V-a marcat vreodată destinul, biografia vreunui personaj pe care l-ați interpretat? A devenit ( măcar pentru o mică perioadă de timp), o obsesie? ASD: Trebuie să recunosc faptul că uneori câte un personaj se lipește prea tare de mine și nu reușesc să îl dezbrac odată cu hainele lui. Obsesie e mult spus, dar se întâmplă să rămân adânc ancorată întreaga perioadă în care se repetă la un spectacol de durerile și angoasele unui personaj. Cred că, de fapt, asta nu face decât să mă ajute să înțeleg mai bine mecanismul care îl animă pe acesta și să îi simt emoțiile.R: Ce anume vă atrage mai mult? Comedia, drama, ficțiunea, poveștile de dragoste…?ASD: Teatrul! Totul… Iubesc să fiu pe scenă în orice fel!R: De ce anume este nevoie pentru a fi un actor apreciat și iubit de public?ASD: Cred că trebuie să ai farmec și să te doară. Să nu te dai deștept și atotștiutor pe scenă. Să îți pui sufletul pe tavă în fața spectatorului și să îl lași să îți vadă durerile. Să îl faci să simtă.R: Ce îi lipsește teatrului românesc astăzi și ce înseamnă să fii un actor complet? ASD: Cred că un actor complet este actorul care nu spune “Nu pot să fac asta!” ci “N-am reușit, dar mai încerc o dată!”, care are cât mai multe modalități de exprimare, care este disciplinat și asumat în meserie și care iubește atât de mult să fie pe scenă încât nu știe când trece timpul.R: Există o rețetă a succesului în profesia de actor?ASD: Nu știu, eu nu am găsit-o încă. Dacă aflați, vă rog să-mi spuneți și mie. R: Există o anume diferență între bărbatul actor și femeia actriță? Arta își manifestă, în vreun fel, doza de misoginism? ASD: Eh, aici eu cred că într-o mică măsură, da. De fapt nu neapărat arta, cât vârsta. Știm cu toții vorba aceea: “Bărbatul nu îmbătrânește, ci devine mai interesant.” În ceea ce privește femeile, majoritatea castingurilor sunt însoțite de o cerință dureroasă “Vârsta maximă 35 de ani!”R: Ce trebuie să știe și să facă un tânăr pentru a deveni actor?ASD: Trebuie, în primul rând, să știe că nu e o meserie obișnuită și că financiar nu e ca-n filme. Apoi, să aibă o doză de nebunie. Și contrar a ceea ce pare, actoria e o joacă foarte serioasă, și de aceea este nevoie de extrem de multă muncă și dedicare.R: Tracul face parte din viața unui actor. Cum îl tolerați, cum îl gestionați și cum poate fi el învins? ASD: Emoțiile sunt bune, te ajută să fii viu. Eu, și acum, după 20 de ani de teatru, am emoții de câte ori pășesc pe scenă. Nu cred că trebuie învinse, ci doar stăpânite…R: Aveți un actor sau o actriță preferată? Ce vă atrage la ea ?Actrița mea preferată este Helena Bonham Carter, pentru că este diferită de la rol la rol, pentru că pare mereu pe muchie de cuțit, și pentru că nu se mulțumește să fie doar frumoasă, este mult mai mult de atât – este o nebună (frumoasă). Este exemplul (pentru mine) a celui care se aruncă în rol cu o bucuroasă nebunie și nu cade, ci zboară.R: Ce anume v-ați dori pentru următoarea stagiune cu Teatrul ”Tudor Vianu„ și ce v-ați dori dvs. personal pentru anul viitor? ASD: Pentru următoarea stagiune îmi doresc să fie măcar la fel de bună ca prezență. Îmi doresc spectacole care să miște sufletul tuturor celor din sală, care să bucure, să facă publicul să râdă și să plângă, să-și pună întrebări și să își dorească să revină, iar și iar. În mod special mi-aș dori ca adolescenții și tinerii să înțeleagă faptul că teatrul nu mai este deloc distant și plictisitor, ci a evoluat în sufletul comunității. Eu personal mi-aș dori să reușesc să găsesc rețeta perfectă pentru a îmbina toate rolurile pe care le am acum : mamă, actor, manager. R: Ce ați dori să transmiteți publicului giurgiuvean, la acest început de nou an, dar mai ales tinerei generații, căci o parte dintre aceștia ar putea deveni viitorii actori ai acestei scene? ASD: Vreau să le urez tuturor să fie deschiși la experiențe noi și diverse, să citească, să meargă la teatru, la muzee, la concerte și la tot felul de evenimente…Să aibă grijă de sufletele și de mintea lor. Iar pentru că eu cred foarte tare în comunicare, vin cu rugămintea de a ne scrie și a ne spune părerea despre ceea ce vi se întâmplă aici, la teatru. Scrieți despre spectacolele care v-au atins sufletul, despre personajele cu care v-ați identificat, fie și pentru o secundă, scrieți tot ce v-a plăcut și ce nu v-a plăcut. Ne dorim ca tot mai mulți spectatori să se bucure de spectacolele noastre, iar o părere sinceră venită din partea celor care ne cunosc este cea mai bună metodă de a-i ajuta și pe alții să ne descopere. (Florian Tincu)